Viata de jurnalist in Romania, o permanenta pendulare intre nesiguranta, salariu mic si sclavie

Paradoxul jurnalistului din Romania: Desi este aparatorul valorilor democratiei si deconspiratorul tuturor faradelegilor, jurnalistul nu reuseste sa faca mai nimic atunci cand e vorba de propria drama.

Sa fii ziarist in tara noastra nu este un lucru simplu. Esti umilit din momentul in care te-ai hotarat sa intri in aceasta breasla si pana in momentul in care, flamand, sarac si lipsit de speranta, iti schimbi meseria.

Prima umilinta: negocierea salariului. Negociere este un cuvant pretios. Jurnalistul este anuntat ca va primi lunar o anumita suma de bani. Salariul poate porni de la 800-900 de lei si in cazuri rare va depasi 3.000 de lei/luna (Oricum aceasta suma este cu mult mai mica fata de salariul pe care il primeste un bugetar „sef de birou” care are drept principala activitate dezvoltarea propriului ego).

Dupa ce este anuntat cu ce suma va fi platit, orice jurnalist normal la cap, face stanga imprejur si iese la o tigara, o cafea sau chiar la un coniac pentru a sarbatori noul loc de munca. Daca cumva, vreun romantic ar indrazni sa spuna patronului ca doreste ca acel salariu sa fie trecut pe cartea de munca, va strani mila sau rasul angajatorului.

In cel mai bun fericit caz, pe cartea de munca ai salariul minim pe economie. In cel mai normal caz, nu ai carte de munca. Esti platit pe sistemul „drepturi de autor” sau mai nou, in sistem PFA. Drept urmare, in calitate de jurnalist aparator al drepturilor omului si al valorilor democratiei, ai dreptul sa taci. Sau sa bati la usa altei redactii. Unde vei primi acelasi raspuns.

„E bine si asa”, isi spune ziaristul tragand cu naduf din tigara. Oricum, statul nu va avea bani de pensii, deci cartea de munca nu conteaza. Si salariul mic poate fi compensat prin nenumaratii covrigei si infinitele cafele pe care le va ingurgita gratuit pe la conferintele de presa. Deci, sa inceapa munca pentru deconspirarea faradelegilor.

Si asa trec zilele. Deja a trecut o luna. Ziaristul e mandru. Nu vrea sa stea in redactie si sa faca copy paste dupa materialele colegilor de la alte publicatii sau sa astepte dupa informatiile publicate cu efervescenta de DNA, ANI sau alte institutii care salveaza painea zilnica a multor jurnalisti lenesi.

Nu vrea nici sa duca o viata mai tihnita, lenevind si taifasuind in redactie si traducand tot felul de ineptii de pe internet. Vrea sa faca jurnalism adevarat. Vrea sa scrie „adevarul”. Drept urmare alearga mai mult decat un postas. Redactia nu ii pune la dispozitie o masina pentru ca nu exista bani de benzina. Nu ii deconteaza nici abonamentul pentru transportul in comun. Acestea sunt insa detalii. Conteaza sa iti faci meseria cu pasiune.

Vine ziua de salariu. Jurnalistul intra dimineata in redactie plin de optimism. Astazi nu va manca covrigi. Isi va lua o pizza mare cat roata carului. Dar ce e cu figurile acestea triste ale colegilor? Toti stau bosumflati, cu ochii in monitoare. Ii dispare si lui visul cu pizza atunci cand afla ca salariul „s-ar putea sa intarzaie”. Ce inseamna asta? Nimeni nu stie. Sau cine stie nu spune nimic. Gasca se sparge. Vine seara. Nimic. „Sigur maine” reprezinta speranta cu care se baga in pat. Pana la urma covrigeii de la conferintele de presa nici nu sunt chiar atat de rai. Pacat ca maine nu are nicio conferinta de presa. Salariul vine pana la urma. Cu o intarzaiere de vreo 5 saptamani.

Aceasta situatie nu reprezinta o exceptie.

Intarzierile de salarii le poate cunoaste cel mai bine un jurnalist. Tot el stie cel mai bine ce inseamna sa te muti de la un patron la altul, in functie de cum merg lucrurile pe zona vietii politice. Pentru ca, astazi o publicatie exista, maine nu mai exista. Astazi se fac angajari pentru o televiziune (sau un ziar), cu salarii care mimeaza decenta (dar sa ne intelegem, fara carte de munca), maine televiziunea va fi inchisa. Si o multime de oameni vor fi pe drumuri. Oameni cu familii, copii, cu rate la banca. Oameni care, la un moment dat, au fost entuziasti si au vrut sa schimbe lumea prin cuvintele lor.

Orice ziarist va invata, indiferent de entuziasmul sau, ca, in Romania nu exista presa independenta. Fiecare patron este afiliat unui grup de interese. Drept urmare, libertatea presei este un cuvant frumos dar cu aplicabilitate zero. Ai voie sa scrii despre anumite subiecte. Ai interdictie totala la alte subiecte. Daca cumva, in strafundul mintii tale te macina un gand care aduce a revolta, o sa ai grija sa ascunzi acel gand. E periculos.

Ei bine, dupa cativa ani de asemenea macinari, multi jurnalisti capituleaza. Isi schimba meseria. Unii devin purtatori de cuvant sau consilieri de imagine (de multe ori servesc la aceeasi patroni, care, evident presteaza in zona politica). Altii se angajeaza in agentii de publicitate. Unii, nu putini, vor sa ramana jurnalisti si isi fac bloguri, site-uri si spera sa faca bani. Nu multi, cat sa traiasca decent. Slabe sperante.

Toata presa din Romania este in cadere libera.

Nu trebuie sa ne miram atunci cand citim titluri de stiri care incep cu: „Uimitor!”, „Nu o sa iti vina sa crezi”, ” Asa ceva nu ai mai vazut”. Acei „jurnalisti” vor supravietui in meserie.

Poate nu ar fi rau ca jurnalistii care au ales aceasta meserie din pasiune si care au prestat cu demnitate sa inceapa sa isi apere in primul rand propriile drepturi. Pana la urma ce se poate intampla daca fac asta?

Andrei Plesa

Trả lời

Email của bạn sẽ không được hiển thị công khai.