Libertatea individuala in Romania poate fi exercitata pana acolo unde nu deranjezi niste puternici ai zilei

Acum 25 de ani s-a strigat după libertate. Am câştigat-o până la un punct, dar am uitat că aceasta se (re)câştigă zi de zi. Dacă ne ridicăm peste hartă ţara este atârnată, iar libertatea individuală poate fi exercitată până acolo unde nu deranjezi nişte puternici ai zilei; sau, mă rog, poţi să îi şicanezi de la o zi la alta, însă în ruptul capului să nu închegi ceva unindu-te cu alţii întru periclitarea eşafodajului. Rezultatul încremenirii sistemului în proiecte numai de el ştiute este faptul că România nu-şi găseşte drumul, iar meritocraţia care ar trebui să ne ducă pe toţi înainte este subminată… cum altfel decât sistematic.

Am văzut într-una din zilele acestea filmul „Cel ales” al regizorului Cristian Comeagă lansat recent în cinematografele din ţară. Subiectul? Sistemul invizibil pe care îl simţim cu toţii. Perso­najul principal din film? Un obiect al sistemului. Însăşi scena-cheie a recrutării din film ne pune în gardă asupra raporturilor din reţele. „Reprezint un grup de tovarăşi care, din când în când, pun mâna în cap unui puţoi şi-l fac om. Cu ani în urmă, eu am fost puţoiul; azi te-au ales pe tine”, spune securistul „escu”, om cu patru chipuri peste ani şi tot numai un zâmbet. Ticăloşia pe un surâs…

Filmul este alert, are poveste, imaginile chiar ne amintesc de faptul că este vorba de un demers cinematografic şi este realist, cu excepţia faptului că se face cam des moarte de om (nu este sistemul într-atât de criminal de-a dreptul). Cel mai important, smulge artistic mirarea faţă de o realitate pe care numai o adulmecăm. Aceasta atrage cu sine o sumă de întrebări. Cea mai importantă este chiar pe afişul filmului. „El nu are de ales”, ni se aminteşte; este la ordin, are tinichele de coadă, face parte dintr-o structură în care nu se glumeşte. „Tu ai de ales?”, vine însă provocarea pentru cei care nu suntem parte în sistem.

Este un bun prilej să ne gândim la România şi la destinele pe care le trăim aici. Suntem liberi de jurăminte sau angajamente, nu suntem angrenaţi în reţele militarizate, putem face un lucru aşa sau altminteri, finalmente ne putem lua lumea în cap… Întrebarea „Tu ai de ales?”, aparent nu ar avea sens dacă ne gândim aşa; chiar faptul că autorii filmului o pun, însă, poartă un mesaj subsecvent. Nu suntem cumva prizonierii unor traiectorii predeterminate croite de acest sistem invizibil? Cărările noastre slobode nu se opresc adesea brusc în faţa unor uşi care nu se deschid niciodată sau a unor prăpăstii care se cască abisal? Nu suntem urmăriţi oare în tot drumul nostru liber de indivizi fără chip ca acela de pe afişul filmului?

Tu ai de ales în România oportunităţilor frânte? Unde poţi ajunge tu, prin merite, fără vreun ajutor de la un grup de tovarăşi? Poţi intra în competiţie echitabilă cu cei care au un asemenea spate? Răspunsul nu ni-l dă filmul şi, probabil, în absolut, el nici nu există. Întrebarea merită însă pusă pentru că prea adesea lucrurile merg de-a-ndoaselea în ţara din care nu a fost chip să fugim chiar cu toţii.
Să uităm poveştile romanţate cu James Bond! Personajul interpretat de actorul Bogdan Stanoevici – pentru trei vârste diferite – nici măcar nu este un spion. Dintru început i se spune că nu are vocaţie pentru aşa ceva. Dar ce este „cel ales”? Definiţia i se dă franc: „O pocnitoare cu efect întârziat”.

Vedem adesea în traiectoriile construite sinuos, cum sunt traşi cu un forceps nevăzut monştri nenăscuţi ca persoane. În peisajul public şi pe demnităţi în instituţii, în lumea afacerilor, dar şi în monden, apar periodic astfel de indivizi aseptici creaţi din nimic, probabil de „un grup de tovarăşi”.

Nu ştii fiecare când va pocni… Unul poate va face mare carieră în politică, altul va declanşa nu ştim ce scandal; finalmente poate amândoi vor fi aruncaţi în oprobriul public sau chiar în spatele gratiilor pentru a ne servi nouă de nu ştim ce pildă. Poc! „Sistemul te mănâncă, fie că te afli în el, fie că eşti în afara lui”, îmi spunea acum câtva timp – ca de la o persoană din interior, la un om în exterior – cineva care pesemne era destul de sus ierarhia aceasta.

Mişcarea pocnitorilor şi multiplicarea exploziilor întârziate par a ne spune că securismul acesta este pe maxime istorice. L-a depăşit de mult pe cel de pe vremea lui Ceauşescu. Atunci, alcătuirea societăţii era mai echilibrată: statul cu ale lui, partidul cu ale lui şi Securitatea cu ale ei; şi fiecare dintre ei cu ai lor.

Gurile rele spun că ofiţerii activi şi acoperiţii ar fi de zece ori mai mulţi decât înainte de 1990. Bugetele de salarii ale instituţiilor de specialitate, duble faţă de cel din Sănătate, pare a da o credibilitate a acestor asumări. La fel şi apariţiile publice. Sunt atât de mulţi şi plantaţi în atâtea locuri încât se (auto)deconspiră la tot pasul. Nici măcar nu îţi trebuie cine ştie ce experienţă să îi descifrezi. Cel mai lesne este să te uiţi la scurtimea drumului de la „puţoi” la „om”.

Această propensiune a sistemului pentru crearea de excrescenţe distorsionează însă până la malformare întreaga societate. Distruge meritocraţia. Vătămează ţara. Acum 20 de ani, student fiind, mă uitam la Corneliu Coposu şi cu scepticism mă întrebam: „Ce vrea, totuşi, omul acesta?! Tot ne zice de securişti. Şi vrea să nu mai avem servicii secrete?!”. Asumarea era că aceşti profesionişti nu se creează peste noapte, iar noi nu aveam luxul Germaniei de a desfiinţa integral temuta STASI din RDG având ce pune în loc; în definitiv, este un nou leadership politic, iar ofiţerii de servicii secrete se vor plia noilor caracteristici ale unui stat democratic. Post-factum, uitân­du-mă, la imixtiunile în creştere, ajung să îi dau dreptate fostului şef al ţărăniştilor. Sunt prea mulţi şi prea nărăviţi.

Cu siguranţă, ar trebui să fie mai puţini şi mai slab implicaţi. Să aibă şi România o viaţă a ei. O creativitate mai mare în societate, o opinie publică mai vie, un mediu de afaceri mai concurenţial. Nu încremenire în structuri militarizate fără chip. Pare şi de la sine înţeles pentru că nici nu ştim ce apără. Nu mai avem atâtea companii de stat, nu mai avem brevete de invenţie, nici flotă, nici armată regulată, nici industrie de armament, petrochimia şi siderurgia sunt pe sfert din cât erau acum un sfert de veac. În plus, ce era de apărat, au apărat atât de prost!…

Establishmentul în ansamblul lui ar trebui să recântărească în România ponderea puterii invizi­bile faţă de puterea care dă transparent socoteală. La lansarea unei asemenea provocări cred că ar fi o grămadă de „aleşi” care să zâmbească superior precum persona­jul „escu” din film. „Nici acum nu ai înţeles cu ce ne ocupăm”, spune acesta într-un final. La dezastrul din România ultimilor 25 de ani, zău că nu este nimic de înţeles!, răspundem noi.

Adrian Panaite, curierulnational.ro

Trả lời

Email của bạn sẽ không được hiển thị công khai. Các trường bắt buộc được đánh dấu *