Statele membre UE se pot opune concedierilor colective, în interesul protecției angajaților

Statele membre UE, deci și România, au dreptul, potrivit legislației europene să se opună unor concedieri colective, dacă această opoziție este în interesul lucrătorilor, precum și a ocupării forței de muncă în statul respectiv.

Aceasta este concluzia unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene, din data de 21 decembrie 2016, în cauza C-201/15 Anonymi Geniki Etairia Tsimenton Iraklis (AGET Iraklis)/Ypourgos Ergasias, Koinonikis Asfalisis kai Koinonikis Allilengyis.

Foto © Shutterstock

Potrivit CJUE, „în cadrul unei asemenea reglementări naţionale, care trebuie în acest caz să tindă la o conciliere și la un just echilibru între, pe de o parte, protecţia lucrătorilor si a ocupării forţei de muncă si, pe de altă parte, libertatea de stabilire si libertatea de a desfăşura o activitate comercială a angajatorilor, criteriile legale pe care autoritatea competentă trebuie să le aplice pentru a se putea opune unui plan de concediere colectivă nu pot fi, printre altele, formulate într-o manieră generală și imprecisă”.

Istoricul cauzei și argumentele CJUE în hotărârea din 21 decembrie

Societatea greacă AGET Iraklis, care produce ciment şi al cărei principal acţionar este multinaţionala franceză Lafarge, contestă decizia ministerului muncii de a nu autoriza planul său de concediere colectivă (plan care prevedea închiderea unei uzine situate în Chalkida pe Insula Evia şi suprimarea a 236 de posturi).

În Grecia, atunci când un plan de concediere colectivă nu face obiectul unui acord între părţi, prefectul sau ministrul muncii poate, după evaluarea a trei criterii (şi anume condiţiile de pe piaţa muncii, situaţia întreprinderii şi interesul economiei naţionale), să nu autorizeze efectuarea, în totalitate sau în parte, a concedierilor preconizate. Atunci când planul de concediere nu este autorizat, acesta nu poate fi pus în aplicare.

Sesizat cu această cauză, Symvoulio tis Epikrateias (Consiliul de Stat elen) solicită Curţii de Justiţie să stabilească dacă o astfel de autorizaţie administrativă prealabilă este conformă cu directiva privind concedierile colective[1] şi cu libertatea de stabilire garantată de tratate (libertate pe care multinaţionala franceză Lafarge o exercită prin intermediul participaţiilor majoritare pe care le deţine în speţă în capitalul societăţii greceşti AGET Iraklis). În cazul unui răspuns negativ, instanţa elenă solicită să se stabilească dacă reglementarea elenă poate totuşi să fie considerată compatibilă cu dreptul Uniunii ţinând seama de faptul că Grecia trece printr-o criză economică gravă şi se confruntă cu un nivel al şomajului deosebit de ridicat.

În hotărârea sa, Curtea examinează mai întâi compatibilitatea legislaţiei elene cu directiva. Ea consideră în această privinţă că directiva nu se opune, în principiu, unui regim naţional care conferă unei autorităţi publice prerogativa de a împiedica concedieri colective printr-o decizie motivată adoptată după o examinare a dosarului şi după luarea în considerare a unor criterii de fond predeterminate, cu excepţia cazului în care un astfel de regim privează directiva de efectul său util. Directiva ar putea fi privată de efect util, printre altele, dacă, ţinând seama de criteriile aplicate de autoritatea naţională, orice posibilitate efectivă a angajatorului de a efectua concedieri colective ar fi, în practică, exclusă.

În speţă, AGET Iraklis afirmă că autorităţile elene s-au opus în mod sistematic concedierilor colective preconizate care le-au fost notificate. Aşadar, va reveni instanţei elene sesizate cu această cauză sarcina să verifice dacă, în considerarea criteriilor de evaluare aplicate de autorităţile elene, directiva este privată de efect util întrucât angajatorii nu dispun de nicio posibilitate efectivă de a efectua concedieri colective.

Curtea examinează în continuare compatibilitatea legislaţiei elene cu libertatea de stabilire. Ea consideră în această privinţă că reglementarea elenă este susceptibilă să constituie un obstacol grav în calea exercitării libertăţii de stabilire în Grecia. Astfel, această reglementare este de natură să facă mai puţin atractiv un acces la piaţa elenă şi să reducă considerabil, chiar să elimine posibilitatea, pentru orice operator din alt stat membru care ar intenţiona să îşi moduleze activitatea sau să renunţe la aceasta, de a se separa, dacă este cazul, de lucrătorii angajaţi anterior. Curtea concluzionează aşadar în sensul existenţei unei restricţii privind libertatea de stabilire.

Curtea aminteşte că o asemenea restricţie poate fi justificată de motive imperative de interes general, precum protecţia lucrătorilor sau promovarea ocupării forţei de muncă şi a încadrării în muncă.

Curtea constată în această privinţă că simplul fapt că un stat membru prevede că concedierile colective preconizate trebuie, în prealabil, să fie notificate unei autorităţi naţionale dotate cu prerogative de control ce îi permit, în anumite împrejurări, să se opună unui astfel de proiect pentru motive legate de protecţia lucrătorilor şi a ocupării forţei de muncă, nu poate fi considerat contrar nici libertăţii de stabilire, nici libertăţii de a desfăşura o activitate comercială consacrată de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Astfel, un asemenea regim nu are drept consecinţă excluderea, chiar prin natura sa, a oricărei posibilităţi de a efectua concedieri colective, ci vizează numai să încadreze această posibilitate astfel încât să se ajungă la un just echilibru între interesele legate de protecţia lucrătorilor şi a ocupării forţei de muncă (în special protecţia împotriva concedierilor nejustificate) şi cele legate de libertatea de stabilire. Curtea concluzionează că un asemenea regim poate să îndeplinească cerinţa proporţionalităţii şi că nu afectează de altfel conţinutul esenţial al libertăţii de a desfăşura o activitate comercială.

Curtea examinează în continuare cele trei criterii în lumina cărora autorităţile elene trebuie să examineze planurile de concediere colectivă. Curtea consideră că primul criteriu (interesul economiei naţionale) nu poate fi admis, întrucât obiectivele de natură economică nu pot constitui un motiv de interes general care să justifice o restricţie privind o libertate precum libertatea de stabilire. În schimb, în ceea ce priveşte celelalte două criterii de apreciere (situaţia întreprinderii şi condiţiile de pe piaţa muncii), acestea par, a priori, să poată fi legate de obiectivele legitime de interes general pe care le reprezintă protecţia lucrătorilor şi a ocupării forţei de muncă.

Curtea constată însă că aceste două criterii sunt formulate într-o manieră foarte generală şi imprecisă. Astfel, angajatorii respectivi nu ştiu în ce împrejurări specifice şi obiective autorităţile elene pot să se opună planurilor de concediere colectivă: situaţiile sunt potenţial numeroase, nedeterminate şi nedeterminabile, iar criteriile lasă autorităţilor elene o largă marjă de apreciere dificil de controlat. Asemenea criterii imprecise, care nu se întemeiază pe condiţii obiective şi controlabile depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea scopurilor menţionate şi nu pot, prin urmare, să îndeplinească cerinţele principiului proporţionalităţii.

În sfârşit, în răspuns la a doua întrebare adresată de instanţa elenă, Curtea declară că existenţa eventuală, într-un stat membru, a unui context caracterizat printr-o criză economică gravă şi printr-o rată a şomajului deosebit de ridicată nu este de natură să afecteze soluţia reţinută anterior. Astfel, nici directiva, nici Tratatul FUE nu prevăd o derogare bazată pe existenţa unui asemenea context naţional.

[1] Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective (JO 1998, L 225, p. 16, Ediţie specială, 05/vol. 5, p. 95).

Trả lời

Email của bạn sẽ không được hiển thị công khai. Các trường bắt buộc được đánh dấu *